Prezența iudaică în spațiul actual al României este atestată arheologic în Antichitate, iar începând din Evul Mediu este documentată de izvoare istorice.

Minoritatea evreiască a devenit semnificativă din punct de vedere numeric, economic și cultural în special începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de 756.930.

În secolul al XX-lea, fascizarea și antisemitismul unei părți însemnate a elitelor dintre cele două războaie mondiale a favorizat Holocaustul în România astfel că în urma trecerii evreilor basarabeni la cetățenia sovietică, emigrației în masă către Palestina (după 1948, Israel) și în urma crimelor comise în România, această minoritate nu mai număra în 1956 decât 146.264 persoane.

Urmare a „antisemitismului ocult” al regimului, manifestat în perioada stalinistă a regimului comunist, această situație a condus la emigrarea majorității evreilor români spre statele apusene sau spre Israel, astfel că la recensământul din 2011 au fost recenzați în România numai 3271 evrei.

SITUAȚIA EVREILOR DIN PRINCIPATELE ROMÂNE ȘI APOI ÎN REGAT ÎN SEC. XIX

Calea spre emanciparea evreilor din Principatele Române, Moldova și Valahia, în sec. XIX a fost lungă și plină de obstacole. Încurajați de promisiunile pașoptiștilor, care au importat idealuri liberale vest-europene, de soluționare umanistă a problemei minorităților și a emancipării evreiești în Țara Românească și, respectiv, în Moldova - promisiuni care urmau să le deschidă porțile spre prosperitate economică și socială, spre modernizare și libertate - evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția din 1848 și grupările politice care au dus la unirea principatelor.

1848:

La 9 (21) iunie 1848, Proclamația de la Islaz a revoluționarilor pașoptiști din Țara Românească proclama „emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință” (art. 21).

1864:

În anii următori Unirii, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Au fost cooptați evrei în posturi publice iar legea comunală din 1864 le asigura dreptul de a participa - în anumite condiții - la alegerile municipale. Codul Civil din același an (art. 9 coroborat cu art. 16) stipula posibilitatea de încetățenire.

1866:

După 18 de ani de la revoluție pașoptiștii liberali (Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica) au adoptat prima Constituție a României, care a abrogat de facto dispozițiile articolelor 9 și 16 din Codul Civil.

Tânărul stat român, nu acorda cetățenie evreilor pe motivul că era definit ca stat ortodox, iar catolicii, protestanții, musulmanii și evreii nu erau considerați cetățeni români, ci supuși austrieci, germani sau otomani.

În contextul temerilor legate de faptul că principele străin, abia instalat, ar putea aduce cu sine un aflux de imigranți, conducătorii partidului liberal au pornit la o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc., care au fost agravate de abuzurile administrației locale însărcinate cu aplicarea acestor directive.

Spre deosebire de acțiunile anti-evreiești ale liberalilor, conservatorii au abordat o politică mai moderată. Guvernul lui Lascăr Catargiu (între 1872 - 1896, cu întreruperi), sprijinit de personalități cu vederi conservatoare (P.P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu etc.) a căutat o soluție mai echitabilă a „problemei evreiești”.

1879:

Ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), la Congresul de Pace de la Berlin, Marile Puteri au fost de acord să recunoască României noile granițe și independența cu condiția corectării articolului 7 al Constituției, în sensul asigurării de drepturi civile tuturor locuitorilor țării, independent de apartenența etnică sau religioasă. Deși modificarea ulterioară a Constituției, la 1879, a facilitat semnarea - cu o întârziere de un an - a Tratatului de la Berlin, care recunoștea independența și granițele României, ea însă nu a reușit să înlesnească foarte mult procesul de încetățenire a evreilor - între 1878-1913 numărul celor încetățeniți la cerere nu a depășit 529 de evrei.

Recensământul din 1899 arată că israeliții constituiau 19% din populația urbană a României și 38% din populația urbană a Moldovei.

EVREII ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

1919:

Considerându-se parte integrantă a poporului Regatului României și solidară cu restul locuitorilor țării, minoritatea evreiască a participat masiv, în cadrul armatei române, la Primul Război Mondial. Urmare a finalizării războiului, la 9 decembrie 1919, guvernul român, condus de generalul Constantin Coandă a semnat cu Puterile aliate și asociate „Tratatul asupra minorităților”.

1923-1924:

Prevederile acestui tratat au fost ulterior incorporate în Constituția din 29 martie 1923 și legea din 25 februarie 1924, prin care dobândeau cetățenia română, cu drepturi depline, toți locuitorii foști cetățeni ai Imperiului Austro-Ungar sau Rus care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, în Bucovina și în Basarabia.

În perioada interbelică, În plan politic evreii liberali din Vechiul Regat, deschiși integrării în noua societate românească, au fost reprezentați de Uniunea Evreilor Români, formațiune parteneră a PNL. Pe de altă parte, evreii doritori de a-și păstra identitatea regională specifică, cu fieful electoral în Transilvania, au fost reprezentați de Partidul Evreiesc din România, formațiune parteneră a PNȚ.

Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de - 756.930.

1938:

La 21 ianuarie 1938, Guvernul prezidat de Octavian Goga a publicat Decretul nr. 169 de revizuire a cetățeniei, prin care toți evreii cetățeni români vor trebui să-și redovedească cu acte dreptul la cetățenie, conform legii din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor pe comune și orașe. Ca urmare a acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) au pierdut-o.

1940:

La 8 august 1940, la propunerea primului ministru Ion Gigurtu, Carol II semnează „Decretul lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” care stabilește:

- distincția politică și juridică între românii de sânge și cetățenii români;

- definește ca evrei pe toți cei de religie mozaică, inclusiv cei născuți din căsătoriile mixte (evrei-creștini) și „evrei atei”;

- datoria militară se înlocuiește cu obligație fiscală sau prestare de muncă;

- evreilor li se interzice să dobândească proprietăți rurale;

- li se interzice să poarte nume românești;

- în 3-6 luni toți salariații evrei vor fi înlăturați;

- se va opera segregarea în învățământul de toate gradele.

Un al doilea decret, din aceeași dată, interzice „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”.

1940:

Ulterior, antisemitismul activ a fost aplicat minorității evreiești de regimul antonescian. El s-a exprimat prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la București, Pogromul de la Iași (în anul 2010 a fost descoperită la Popricani, lângă Iași o groapă comună care conținea circa 100 de cadavre de evrei uciși în anul 1941), „Trenurile morții”, deportările în Transnistria (au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943 au rămas în viață 49.927) etc. și mai ales, față de evreii din teritoriile ocupate de România.

Politica declanșată și controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască simultană cu jaful organizat, de stat, pentru distrugerea lor economică, prin :

- Limitarea drepturilor și libertăților;

- Confiscări și deposedări de bunuri;

- Impuneri la felurite contribuții sau prestații.

Totuși, în perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare, iar cu toate masacrele și prigoana, situația finală a cetățenilor de religie evreiască în România a fost mult mai puțin crudă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice).

Antisemitismul, xenofobia, sau indiferența nu au fost unanime. În vremuri de urgie, români din toate păturile societății, oameni cu morală și curaj au protestat, au intervenit, au sabotat ordine inumane, criminale, au salvat ce-au putut, riscându-și cu bună știință viața, familia și agoniseala.

1939-1945:

În decursul celui de al doilea Război Mondial, un al doilea val de emigranți au părăsit România, în vremea prigoanei antonesciene și imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. În perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei, iar după 23 august 1944 încă aproximativ 120.000.

1945-1955:

Al treilea și ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955, sub regimul comunist, când circa 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel.

După Al doilea Război Mondial exodul evreilor către Israel (într-o măsură mai redusă și către Occident) a dus la dispariția aproape totală a acestora în România:

-în 1945 au fost 410.000 evrei,

-în 1961 225.000 evrei,

-în 1968 100.000 evrei,

-la începutul sec. XXI numărul lor nu depășea 7.000 persoane.

SITUAȚIA CETĂȚENILOR ROMÂNI DE ETNIE EVREIASCĂ ÎN REGIMUL COMUNIST

1947:

Regimul comunist, instaurat în România după război, a garantat prin Constituție emanciparea tuturor etniilor. Cu toate acestea, antisemitismul ocult al noilor conducători comuniști, se exprima indirect dar efectiv.

Ajungerea la putere a regimului comunist nepopular în condițiile ocupației sovietice a crescut intens motivația unui mare număr de cetățeni ai țării de a emigra, de teama reformelor radicale ale economiei și a regimului antidemocratic și de teroare cunoscute deja din modelul aplicat în URSS. În aceste împrejurări a crescut și mai mult dorința de emigrare și in rândul naționalității evreiești din România, la care mișcarea sionistă avea deja un mare prestigiu și o lungă tradiție.

Regimul comunist s-a distins într-adevăr și în România prin măsurile de control al mișcărilor populației și de la un anumit moment, de stăvilire, cu mijloace din cele mai dure, a încercărilor de emigrare în masă sau individuală, ale românilor majoritari sau ale minorităților naționale și religioase. Mișcarea sionistă, al cărei țel era emigrarea și autodeterminarea evreilor în Israel, fu calificată drept „burgheză”, „naționalist-șovină” și chiar „fascistă” și deveni unul din obiectivele represiunii comuniste (fiind oprită și desființată).

Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din țară iar emigranții erau considerați „trădători”.

1959-1989:

În perioada 1959-1989, statul român a vândut aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole, dar și alte diverse avantaje.

Pe la sfârșitul sec. XX numărul evreilor cetățeni români din România a scăzut sub 7.000, astfel încât această minoritate națională poate fi considerată astăzi ca fiind pe cale de dispariție.